Era o zi de mare sărbătoare în Roma. Din toate părţile oraşului o mulţime se scurgeau spre o destinaţie comună. Depăşeau Colina Capitolina, Forumul, treceau de Templul Păcii şi de Arcul de Triumf al lui Titus şi Palatul Imperial, până ajungeau la Coloseum, unde intrau pe sutele de porţi şi dispăreau înăuntru. Acolo, imaginea vorbea de la sine: jos se întindea arena, iar la nivelul ei până la o înălţime de peste 30 de metri, jur împrejurul ei se găseau nenumărate rânduri pentru locuri. Toate rândurile erau acoperite de oameni de toate categoriile sociale şi toate vârstele.Această imagine, a unei imense adunări, a nenumăratelor chipuri aşezate în rânduri succesive, avea darul să uimească orice vizitator.
Mai mult de o sută de mii de oameni erau adunaţi aici, animaţi de un sentiment comun şi stăpâniţi de o singură pasiune: setea de sânge.
Printre spectatori se găseau soldaţi care luptaseră în multe războaie şi erau obişnuiţi cu faptele de vitejie dar nu simţeau nici un sentiment de dezgust faţă de mişeleasca şi dezonoranta înscenare din arenă: nobili de viţă veche, dar care nu vedeau în brutalităţile din arenă nici o pată pentru onoarea ţării. Filozofi, poeţi, ţărani, judecători, cei mai supuşi ca şi cei mai de jos aglomerau locurile; dar strigătele unui patrician erau la fel de tari ca şi ale unui plebeu.
Ce speranţă mai putea avea Roma, când inimile poporului erau date în totalitate cruzimii şi brutalităţii.
Într-un loc la vedere, aşezat pe un scaun înalt se găsea Decius, împăratul Romei, iar în jurul său se găsea adunată crema societăţii romane.
Printre ei se găsea şi un grup de ofiţeri din garda pretoriană, care comentau scenele cu un aer de cunoscători. Tonul lor ridicat, veselia lor, şi mai ales ţinuta lor admirabilă îi făceau ţinta atenţiei vecinilor.
După câteva numere introductive, au început luptele. S-a început cu lupte unu la unu, care în majoritatea cazurilor s-au încheiat tragic. Efectul lor era de a deschide apetitul spectatorilor pentru brutalitate şi de a-i face mai nerăbdători pentru scenele ce vor urma.
Un gladiator din Mauritania, a atras în mod special atenţia şi admiraţia mulţimii. Era bine făcut şi musculos, având agilitatea pe măsura puterii sale.
El mânuia sabia scurtă cu aşa dexteritate, că răpusese toţi adversarii.
Contrastul dintre ei era izbitor. Africanul era tuciuriu cu părul creţ şi ochii luminoşi; batavianul era un blond cu ochii cenuşii.
Era greu de apreciat care este mai bun, aşa de apropiaţi ca valoare erau, sub toate aspectele; deoarece primul luptase deja câtva timp, şansele păreau să fie de ambele părţi, Batavianul dădea lovituri grozav de puternice dar erau parate de îndemânarea Celuilalt. Africanul era rapid şi furios, dar nu putea face nimic împotriva apărării atente şi calculate a adversarului. După un timp, la un semnal, lupta a fost întreruptă şi gladiatorii conduşi afară, nu în aplauze ci într-o atmosferă de plictis, specifică publicului roman.
Era clar că cei doi îşi vor relua lupta curând. Acum, un mare număr de bărbaţi au fost introduşi în arenă, înarmaţi cu săbii scurte. Nu era o luptă organizată ci o luptă generală, în care fiecare îşi ataca vecinul.
Asemenea lupte erau cele mai excitante. Ele aveau ca sfârşit, de obicei, exterminarea majorităţii luptătorilor.
Cinci sute de bărbaţi, înarmaţi, în plină tinereţe şi vigoare, luptau confuz unii împotriva altora.
Lupta căpătă diferite forme: când se luptau în tabere, când se luptau câte doi. Spre sfârşit lupta a slăbit în intensitate. Din cinci sute de bărbaţi au rămas doar o sută şi aceştia slăbiţi şi răniţi. Deodată, la un semnal, doi luptători intrară în scenă, din părţi opuse, şi se repeziră asupra celor rămaşi. Erau africanul şi batavianul. Odihniţi, după o scurtă pauză, se aruncară cu furie asupra mulţimii ce nu mai avea putere nici să se apere, nici să se organizeze în vreun fel. Lupta se transformă în masacru. Cei doi au tăiat în stânga şi în dreapta, fără milă, până când au rămas singuri în picioare, sub ploaia de aplauze şi urale a spectatorilor.
Trupurile celor morţi au fost scoase din arenă, şi cei doi îşi începură din nou lupta între ei. Încleştarea era la fel de dură ca la început şi avea acelaşi aspect: africanul ataca cu agilitate, iar batavianul se apăra cu prudenţă. Obosit peste măsură africanul încercă o lovitură decisivă. Batavianul o pară şi dădu o lovitură rapidă ce căzu ca trăznetul. Africanul dădu înapoi şi-şi pierdu sabia. Vru să revină, dar era prea târziu: lovitura duşmanului său îi străpunse braţul stâng, strigătele de admiraţie ţâşnind din toate piepturile.
Dar nu era sfârşitul africanului, deşi învingătorul îşi pusese piciorul pe grumazul lui. Soarta lui urma să se decidă mai târziu, căci poporul roman şi chiar rănitul ştiau că nu există milă.
— Batavianul este un luptător foarte abil, nu-i aşa Marcellus? spuse un tânăr ofiţer spre un prieten din grupul din preajma Cezarului.
— Aşa este Lucullus, răspunse celălalt. Nu cred că am văzut vreodată asemenea gladiator. Oricum, amândoi au fost mai buni decât toţi la un loc.
— Ştiu că au un luptător mai bun decât aceştia.
— Da!? Cine este?
— Gladiatorul Marcer. Cred că este cel mai bun din câţi am văzut vreodată.
— Am auzit ceva despre el. Crezi că-l vor scoate azi în arenă?
— Bineînţeles că da.
Scurta conversaţie a fost întreruptă de răgete fioroase ce veneau din viviarium, loc în care erau ţinute fiarele sălbatice înainte de introducerea în arenă. Erau răgete ce produceau frica şi panica în sufletele spectatorilor, aşa de flămânde şi turbate erau fiarele.
Curând, porţile zăbrelite au fost deschise şi un tigru fioros pătrunse în arenă. Era adus din Africa cu câteva zile înainte şi ţinut fără mâncare, astfel încât devenise grozav de agresiv şi feroce.
Târându-şi coada, păşea prin arenă ridicând priviri sângeroase spre spectatori. Dar atenţia acestora a fost atrasă de un alt fapt. Din partea opusă, un om a fost introdus în arenă. N-avea armură, ci era îmbrăcat sumar ca toţi gladiatorii. Ţinând în mână doar obişnuita sabie scurtă a gladiatorilor, el a înaintat liniştit spre mijlocul arenei. Ochii asistenţei erau fixaţi pe acest om.
— Marcer! Marcer!, se auzi numele gladiatorului împrejurul arenei.
Tigrul îl văzu şi scoase un răcnet scurt, ca o ameninţare.
Marcer stătea liniştit, cu ochii fixaţi pe animal, care mişcându-şi coada cu furie se învârtea în jurul lui.
Deodată se ghemui, apoi cu o săritură teribilă se aruncă asupra lui. Dar Marcer era pregătit. Cu o mişcare scurtă se abătu la stânga, iar când tigrul era să atingă pământul îi împlântă sabia drept în inimă. Lovitura a fost desăvârşită şi tigrul, după câteva răcnete mai slabe, muri.
Aplauzele mulţimii izbucniră ca un tunet.
— Grozav! strigă Marcellus. N-am mai văzut asemenea agilitate şi îndemânare.
— Fără îndoială, acest om a luptat toată viaţa lui, adăugă prietenul lui.
După ce leşul tigrului a fost îndepărtat, în arenă a fost introdus un leu uriaş. Pe lângă el, Marcer părea un copil.
Leul flămânzise mult timp, dar nu arăta furia tigrului de mai înainte. Păşea încet, traversând arena şi apoi de jur împrejur, părând a căuta un loc de scăpare. Găsind toate porţile închise, se retrase spre centru şi punându-şi capul în pământ scoase un răget atât de lung şi de puternic încât şi pietrele Coloseumului vibrară.
Marcer stătea nemişcat. Nici un muşchi de pe faţa lui n-a tresărit.
Leul sări, dar din nou gladiatorul, cu aceeaşi manevră se abătu într-o parte şi lovi. De această dată însă sabia a lovit o coastă şi a căzut din mâna omului. Leul fusese lovit uşor, iar sângele scurs nu făcea altceva decât să-l întărâte şi mai mult.
Dar Marcer părea să nu-şi fi pierdut sângele rece în asemenea momente grele. Complet neînarmat, el stătea înaintea fiarei, aşteptând atacul ei.
Acesta sări de câteva ori, dar de fiecare dată gladiatorul evita colţii fiarei cu obişnuitu-i calm şi agilitate. Pas cu pas se apropie de locul unde-i căzuse sabia şi într-un moment prielnic puse mâna pe ea. Înarmat aştepta acum saltul fiarei. Leul sări, dar, de această dată, Marcer nu mai greşi. Sabia străpunse inima leului care se târî mugind spre ieşire, dându-şi sfârşitul pe grilajul porţii pe unde intrase.
Marcer părăsi arena, iar batavianul reapăru. Romanii aveau nevoie doar de varietate. Un tigru mic fu lăsat în arenă, dar batavianul îl ucise. Apoi un leu fioros a fost aruncat asupra lui. Batavianui nu avea calităţile lui Marcer, astfel că după două atacuri leul îl agăţă şi îl rupse în bucăţi. Apoi Marcer fu trimis în arenă şi ucise leul cu uşurinţă.
Pe când Marcer stătea în mijlocul arenei primind aplauzele mulţimii, un om pătrunse în arenă.
Era africanul. Braţul nu-i fusese bandajat şi tot trupul îi era plin de sânge. El păşi spre Marcer chinuit de dureri.
Romanii înţeleseseră că fusese trimis în arenă ca să fie ucis.
— Repede! Ucide-mă şi scurtează-mi suferinţa. Spre uimirea tuturor, Marcer se dădu înapoi şi-şi aruncă sabia.
Dar şi mai surprinşi au fost atunci când Marcer s-a întors spre împărat întinzând mâinile.
— Augustule împărat, strigă el, eu sunt creştin. Mă lupt cu fiarele sălbatice, dar nu voi ridica mâna împotriva aproapelui meu. Pot muri, dar nu voi ucide.
Strigăte de surprindere izbucniră din tribune.
— Ce a zis? strigă Marcellus. Este creştin? Când s-a întâmplat?
— Am auzit că a fost vizitat în celula sa de unul din acei creştini mizerabili, şi s-a alăturat sectei lor, răspunse Lucullus. Ei sunt scursoarea societăţii. Şi el este unul din ei.
— Şi va îndura moartea decât să lupte?
— Aceasta este credinţa fanaticilor acestora. Mânia lor luă locul surprizei. Mulţimea voia lupta. Dacă Marcer nu vrea să lupte, să sufere consecinţele.
Dar el era ferm. Neînarmat păşi spre african, care era atât de slăbit, încât Marcer l-ar fi doborât cu o lovitură de pumn.
Faţa africanului se schimbă.
— "Doamne Isuse, primeşte duhul meu", cuvintele îi fură înecate de sânge şi astfel acest umil, dar curajos martor al lui Isus, părăsi pământul pentru a se alătura armatei martirilor.
— Sunt multe scene ca acestea?, întrebă Marcellus.
— Destule. De câte ori apar creştinii. Ei pot lupta cu nenumărate fiare. Tinere fete vin şi înfruntă leii şi tigrii, dar nici unul din aceşti nebuni nu va lupta cu oamenii. Mulţimea este dezamăgită de Marcer. El era cel mai bun gladiator, dar devenind creştin s-a comportat ca un nebun.
— Trebuie să fie o religie minunată, dacă a putut face pe un gladiator să acţioneze astfel, spuse Marcellus.
— Vei avea să afli multe în privinţa asta.
— Cum aşa?
— N-ai auzit? Ai fost desemnat să scoţi la iveală câţiva creştini. S-au ascuns în catacombe şi trebuie prinşi.
— Credeam că s-a făcut destul până acum. Cincizeci au fost arşi de vii azi dimineaţă.
— Şi o sută au fost decapitaţi săptămâna trecută. Dar nu-i destul.
Oraşul colcăie de ei. Împăratul a fost nevoit să repună în drepturi vechea religie. De când au apărut aceşti creştini, Imperiul este în declin. El şi-a propus să-i extermine.
Sunt o plagă şi trebuie trataţi ca atare. Vei înţelege aceasta în curând.
— N-am mai fost de mult la Roma, răspunse Marcellus, şi nu înţeleg în ce anume cred aceşti creştini. Am auzit crimele de care sunt învinovăţiţi. Oricum, dacă este aşa cum spui tu, voi avea ocazia să aflu mai multe despre ei.
— O nouă scenă se pregătea să atragă atenţia spectatorilor.
Un bătrân intră în arenă. Era gârbovit, iar părul alb arăta vârsta înaintată. Apariţia sa a fost salutată cu ironie, deşi faţa sa fină şi ţinuta demnă ar fi trebuit să aducă respect şi admiraţie.
— Cine este?, întrebă Marcellus.
— Alexander, un învăţător al acestei secte abominabile. Este aşa de încăpăţânat încât n-a vrut să-şi renege credinţa cu nici un chip.
— Linişte! Vrea să spună ceva.
— Romani! spuse bătrânul. Sunt creştin. Dumnezeul meu a murit pentru mine şi eu îmi dau viaţa cu bucurie pentru El.
Strigătele mânioase şi exclamaţii murdare acoperiră vocea bătrânului. Trei pantere pătrunseseră în arenă şi se aruncară asupra lui. Împreunându-şi mâinile, privind cerul, el murmură o rugăciune. Fiarele însă se repeziră şi îl sfâşiară în câteva minute.
Alte fiare sălbatice fură introduse în arenă. În mijlocul lor, fu împins un grup de prizonieri, în majoritate fete tinere, care erau sacrificate pentru a potoli setea de sânge a romanilor.
Scena ar fi mişcat orice inimă în care sentimentele umane n-ar fi fost orbite. Dar mila nu-şi mai găsea loc la Roma. Pline de teamă aceste tinere fete prezentau acea parte a naturii umane, în conformitate cu scena, în confruntarea cu moartea de forma ei cea mai violentă. Dar după un timp credinţa a învins teama, ridicându-se cu putere deasupra ei.
Animalele simţiră prada şi se apropiară de ele. Dar fetele împreunându-şi mâinile şi ridicând ochii spre cer începură să cânte:
"A Celui ce ne-a iubit, A Celui ce ne-a spălat de păcate în sângele Său.
Aliluia. Amin!"
Una câte una, vocile erau înecate în sânge, agonie şi moarte; iar strigătele de teamă erau însoţite de frânturi de rugăciune.
Astfel, aceste suflete tinere, atât de tari sub suferinţă şi credincioase până la moarte, şi-au purtat cântecul spre înaltul cerului, pentru a-l uni cu psalmii celor răscumpăraţi din ceruri.
